Tot citesc zilele astea cum Plai e de fapt despre oameni, despre suflet şi alte astfel de chestii pe care nu le înţeleg. Io nu-s de acord. Plai e distracţie, e muzică, e festival, e îngrămădeală de oameni cu preferinţe comune. Şi-mi place:
- Muzica. E o muzică pe care o descopăr an de an, pentru că n-aş asculta-o în mod normal. Nu mi-aş pune-o în maşină, nu aş asculta-o în casă. Nu că nu e faină, da’ nu-mi vine, pur şi simplu. Ei, la festival merge, o descopăr, îmi place, mă simt bine, plec mai bogat în cap de acolo.
- Locul. Muzeul Satului Bănăţean e un loc frumos, verde, curat, cochet. Diferenţa între el şi festivalurile/concertele din oraş e sesizabilă.
- Birturile care au terasă la Plai. Sunt birturi pe care le frecventez şi în oraş, fiecare cu câte o chestie aparte şi cu pălincă.
- Că, după 9 ani, festivalul n-a luat-o pe direcţii greşite. Nu şi-a schimbat locaţia pentru a putea găzdui mai multă lume, nu a mai înghesuit două scene undeva prin spate pentru a putea aduce mai multe formaţii. A adus, în schimb, tot felul de chestii mişto pentru cei care vizitează, gen ateliere de chitară, picturi, board games, origami etc.
- Au și cinema.
- Nu au bişniţari cu luminiţe.
- Nu e serbare câmpenească. Nu sunt ipocrit, îmi plac şi alea, mă duc să mă afum cu drag pe la diversele festivaluri ale berii din Timişoara, mă duc cu drag să mănânc vată pe băţ şi mici cu muştar, dar când o cere contextul. Dacă tot vorbim de muzică pentru oameni spălaţi, ar fi trist să apară grătărăgii pe lângă scene.
- Că tot ziceam de mâncare: au pită cu untură. Iubesc pita cu untură. Pita cu untură e dragoste. Pita cu untură e viaţă.